iunie 03, 2008

un flutur albastru. o floare portocalie

era o zi torida. calda. prea calda pentru amandoua. asfaltul era negru si parea ca se farama in mii de cioburi. si totusi. sufletul le era vesel. le necajea alintul nepamantean al soarelui si cioburile de asfalt erau atat de multe. unele, rautacioase si mandre. si totusi. ele erau bucuroase. au mers impreuna pe drum. una langa cealalta. si nici multe nu si-au spus. nici nu era nevoie de multe cuvinte.

la plecare, un papagal motat le-a daruit o sarutare. poteca din padure si-a adus ofranda de aer rece si binefacator. iar frunzele copacilor le-au mangaiat pe crestet.

au inaintat. timpul, uneori, parea ca sta in loc si le priveste in tacere. cu uimire si cu dor. alteori, timpul le grabea, le domolea sau aducea pe-a lor poteca ganduri ce nu erau ale lor, oameni care le invitau sa se abata de la drumul lin si drept. au incercat sa ramana aproape una de cealalta.

si totusi. una din fetite a zbughit-o dupa un fluture... niscaiva pasi nu aduceau a departare, nu? chiar in clipa cand fluturul albastru a luat-o la stanga si fetita dupa el, cealalta micuta a vazut o floare portocalie. si s-a oprit. a mangaiat-o, a admirat-o. s-a desfatat cu miasma-i proaspata si nemaintalnita. si totusi.

au fost secunde, minute, ore, zile? cine ar putea sa spuna? sa raspunda, ar putea cineva? micutele erau infricosate. nu fusesera niciodata atat de departe una de cealalta. bucuriile le impartaseau. la fel si tristetea. la fel si durerea sau teama... a lor bucurie cea mai mare era sa vada intiparit pe chipul celeilalte bucuria. dar acum?

au cautat si drumul lin si chipul celeilalte. si au cautat. iara si iara. s-au intors amandoua in ziua cand au plecat inspaimantand lumea cu-a lor veselie. acum, lumea le inspaimanta. cu-a ei neomeneasca bucurie pentru durerea altuia.

sa fi fost secunde? minute? ore? zile? ani? sa raspunda, ar putea cineva? un flutur' albastru si-o floare portocalie le incantau iara. glasul vesel, uimit si uimind totodata, l-a facut pana si pe motatul papagal sa tresalte. si poteca au pornit-o iara impreuna. cuvintele... de prisos erau. le rosteau cu intelepciune. cand trebuie. cum trebuie. cand pierzi omul drag de langa tine si il regasesti... inveti atatea.

de cantat, au cantat. de vorbit, au vorbit. si iara bucuria lor a fost sa vada fericirea in zambetul si sufletul celeilalte. au... dat si cu batu-n in balta. cu placere sau din greseala. si stropii reci le-au invatat destule si le-au inviorat deopotriva. din drum lin si placut talpilor, in carare scortoasa, ingusta si neprietenoasa s-a transformat poteca.

si totusi. invinse nu au fost. dar... din clipa cand au luat-o la goana pe poteca lina a copilariei... au stiut ca nu vor putea sa mearga tot drumul impreuna. singura si cea mai mare tristete le erau clipele cand au ratacit departe, desi una langa alta trebuia sa fie. stiau ca iubire nu-i decat atunci cand cealalta e fericita, chiar departe. si-acum si-au pus in gand sa invete, sa simta si sa traiasca iubirea ce indeamna sa te bucuri pentru cel care are un alt drum. departe.

2 comentarii:

andrei aciobanitei spunea...

da... parca poza asta avea niste elemente perturbatoare... hi hi hi... si parca nu mai sunt acum... imi place :)

moaaaaama... ce frumos ai scris :)... hi hi hi... imi plac povestile :)... si asta'i un semn :)

danushka spunea...

moamaaaaaaaaa... draga andrei, danushka zanatica abia acu' o zarit gandul tau asezat frumos acilea :D cre' ca e din cauza ca am umblat la blog zilele astea :P

hi hi hi... "elementele perturbatoare" or disparut... misterios... cu ajutorul adobe :P

ma bucur mult ca iti plac povestile. multumesc pt incurajare.
da' ce semn sa fie, bre?!?