hotarare

nu aveti voie sa faceti fotografii aici decat cu acordul bisericii... abia pasisem in locul acela cand o doamna binevoitoare si atotstiutoare si excesiv de zambitoare s-a gandit ca un copil ca mine trebuie sa stie ca nu are voie sa fotografieze acolo. as fi putut fi un om venit sa aduca o floare...

am pasit incet mai departe. privirea-mi i-a spus ca am inteles cuvintele. nu si tonul si atitudinea, insa.

soarele era inversunat. insa complotul frunzelor si a pomilor inalti de pe poteca larga a adus un aer rece si intepator fiecarui suflet ce-ar fi venit acolo.

mergeam incet. forfota orasului prafuit se afunda. era impiedicata de zidul gros si rece sa patrunda acolo. i-am privit pe cei care erau deja in acel loc si pe cei care soseau. unii erau veseli si povesteau. erau acolo pentru ca trebuia sa faca ceva. oare am zis pana acum? nu imi place acest cuvant. niciodata nu mi-a placut. chiar si acum, cand vorbesc cu cineva si cand acel cineva imi spune ca trebuie sa fac ceva... ceva asemanator inversunarii, incapatanarii si imbracat in revolta ma cuprinde. nu trebuie sa fac, sa spun nimic. eu aleg. daca vreau. potrivit constiintei mele, potrivit principiilor mele si potrivit cu sentimentele din suflet.. aleg ce sa fac si ce sa spun. eu aleg.

altii erau obositi de-atata alergat, zbucium. obositi de viata. erau si oameni tacuti acolo. tacuti, dar curiosi. atunci mi-am zis ca m-ar fi iscodit si zile intregi cu privirea daca ocazia potrivita s-ar fi ivit.

o bancuta mi-a fost gazda o buna bucata de vreme. am si citit ceva... crezi?.. o intrebare din gandurile buchisite pe banca. atunci tristetea a cuprins sufletul navalnic. dar... un mesager venit parca din alta lume, o gargarita, s-a asezat tacticos pe mana. de copilarie si jocuri uitate cu alte gargarite mi-am amintit.

la plecare... ca un obicei impamantenit... un suflet mi-a furat privirea. pasu-i era atat de incet. atat de hotarat. atat de drept. atunci m-am gandit ca oamenii sunt uneori precum niste barci... batute de vant incoace si incolo, nestiind de unde vin, nicidecum unde se duc, nestiind ce sa creada, daca sa creada, in ce sau cine sa creada... apoi m-am gandit ca toti ratacim uneori drumul...

purta intr-o mana cateva flori, in cealalta, o lumanare. s-a oprit aproape de capatul aleii, a oferit cimetului rece florile si lumanarea. ba nu... sufletului ce nu mai era le-a oferit. apoi s-a asezat. mi s-au parut atat de multe clipele acelea... multe, nesfarsite. mi-am imaginat gandurile sale. am incercat. atunci m-am gandit cat de putin poti cunoaste despre un suflet, cat de putin poti lasa ca altii sa cunoasca din fiinta ta. apoi, tot atunci, mi-am imaginat ca nu a uitat-o. ca nu o va uita niciodata si ca o va pretui si atunci cand chiar el nu va mai fi.

candva o va avea din nou aproape... poate.