individualitate

prin vuietul timpului
glasul nimicului.

coperisuri sibiene

dragii mosului dragi, cum sta domnita danushka si rasfoia al domniei sale blog, iata ca aseza o pata de culoare...

unul din orasele dragi mie.... sibiu. unde am si poposit pret de un ceas si-un pic, duminica... am cautat-o pe domnita primavara... :) frumoasa o fost cautarea... :)

luminande

ceas de seara

fulgi moi si grasi imi troienesc
in pace lumea ca de scrum,
si fulgi de-arama azvarliti din cer
par clopoteii atarnati
de gatul pasilor de cai pe drum.

ciobanii intarziati pe uliti simt
ca cei cari s-au culcat
au clipe de tamaie si de in
curat.

uluci

pasi lini, fara graba. pe ulita.

ziua in care am plecat cu soarele de mana si m-am intors cu zapada-n ale mele cosite :)

iar batonul cu cereale o inghetat [la propriu] in timp ce il papam :P

pustiu

toate stau la locul lor,
sta paianjenul in plasa
ca-ntr-o lume de matasa.
nu-l incearca nici un dor
din ocolul lui sa iasa.

asculta

ma izbesc de nerabdare. uneori.
ma infrunta atitudinea aceea, usor indiferenta a omului grabit. alteori.
omul care intreaba fara sa isi doreasca raspuns a afla.
*
un prieten asculta. mereu. chiar si atunci cand in propria-i viata ii sunt aproape tristetile si durerile. pentru ca nu exista prieten doar in / pentru anumite vremi.

in linistea adanca a amintirilor si, mai ales, cand imi vine sa strang pleoapele cu putere, surprind chipurile atator oameni frumosi pe care i-am intalnit in viata. de multi dintre ei m-am apropiat atat de mult, incat o amintire alterneaza cu alta. si ma simt ca si cum as fi stat de vorba cu acesti oameni, cu o zi in urma.

[...]

ninge...

[...]

descopar toate frumusetile lumii lui jaroslav seifert. cand si cand, ma opresc. merg in curte si ma bucur de fulgii mici si aerul tare si curat, iar cuvintele scriitorului ceh imi anunta randuri si ganduri minunate.

liniste

ploaia...

nu s-a lasat asteptata prea mult

la pas, prin oras...

a fost o zi cu soare. singura.

alegeri...

de vanturi si ispravi visate imi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
cand vinovat pe coperisurile iadului,
cand fara pacat pe muntele cu crini.

ganduri

dispretuit si parasit de oameni,
om al durerii, la necaz deprins;
ca si cum El ne-ar fi ascuns obrazul,
l-am socotit nimic si l-am respins.

impietrire

o, sufletul!
să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

toamna mea[3]

dor

*

o gluma un gest, un zambet, un cuvant. mai ales un cuvant... toate nepotrivite si rostite, intamplate... si restul e... tristete in suflet... un prieten infrant, pierdut.

*

o rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

she caught my eye

dor de primavara.
de verde si de senin.
mina.

under construction

dupa-amiaza. ieri.
catre copilarie ma indreapta mereu curcubeul. imi aminteste de furtunile de vara cand stropii mari spalau castanii de pe strada mea... niciodata insa de mohoratul din februarie.

dimineata de februarie

linistita. si frumoasa.

february song

moto: atotstiutorii forfotesc peste tot ca niste spiridusi rai

aharon appelfeld a scris randul de mai sus la inceputul unor paragrafe ce vorbesc despre prietenie. tot despre prietenie imi doresc sa scriu si eu ceva. voi folosi pentru inceput cuvintele lui appelfeld... pentru ca imi sunt foarte proaspete in memorie si pentru ca sunt foarte clare. dar folosesc si gandul de mai sus in a mea marturisire... rog trecatorul prin a mea lume sa arate ingaduinta si rabdare. nu sunt un atotstiutor, sunt doar un om ce-si impartaseste gandurile...

asadar...

aveam si alti prieteni, care ma ascultau cu atentie si ma ajutau cu tot ce puteau. erau extrem de modesti, nu se puneau niciodata inainte pe ei insisi sau personalitatile lor. aveau intotdeauna pregatite cuvintele potrivite, iar ceea ce imi spuneau prindea radacini si, mai tarziu, inflorea. cand ma simteam pe marginea prapastiei, imi intindeau o mana de ajutor si imi sopteau un cuvant de imbarbatare. nu isi dadeau niciodat aere fata de mine, nu incercau sa ma invete si nu ma contraziceau. imi cunosteau slabiciunile, numai un orb nu le-ar fi vazut, dar intelegeau si eforturile mele enorme. credeau in mine si ma incurajau. [...] mi-a luat totusi ani lungi sa ma eliberez de "cunoscatori", de tutela lor, de surasul lor arogant si sa ma intorc la prietenii adevarati si loiali, care stiu ca omul nu e decat un manunchi de slabiciuni si de temeri si ca nu e nevoie sa-i mai adaugi si altele. daca stiu cuvantul potrivit, ti-l intind ca pe-o bucata de paine in timp de razboi, iar daca nu-l stiu, stau alaturi de tine si tac.
[aharon appelfeld, povestea unei vieti]

[va continua]