ce este adevarul?

ne impiedicam in intuneric de bolovanii si baltoacele din drum... gardienii strigau continuu si ne manau cu patul pustii. cei mai slabi mergeau sprijiniti de ceilalti. de ger, nimeni nu scotea un cuvant. ascunzandu-si fata in dosul gulerului intors, omul de langa mine mi-a soptit: "daca ne-ar vedea sotiile noastre! sper sa nu afle ce ni se intampla." cuvintele sale mi-au adus in minte chipul sotiei. si, in timp ce continuam sa ne poticnim si sa lunecam pe drumul lung, taceam amandoi, dar stiam ca fiecare se gandea la sotia lui. din cand in cand, imi ridicam privirea spre cer, unde stelele paleau si lumina rozalie a diminetii imprastia norii. dar mintea mea se agata de imaginea sotiei, imagine de o acuratete nefireasca. o auzeam raspunzandu-mi, ii vedeam zambetul, privirea sincera si incurajatoare. real sau nu, privirea ei era mai luminoasa decat soarele care rasarea.
si-atunci, un gand m-a strafulgerat. pentru prima data in viata mea, am inteles adevarul atat de mult cantat de poeti si proclamat de ganditori drept intelepciunea ultima - adevarul ca iubirea este tinta ultima si cea mai inalta la care omul poate sa aspire. atunci am prins sensul celui mai mare secret pe care gandul si crezul omului il pot prinde: ca salvarea omului este prin dragoste si in dragoste. si am inteles cum un om caruia nu i-a mai ramas nimic in lumea asta poate inca sa cunoasca fericirea, chiar si pentru cateva clipe, prin contemplarea celor iubiti..." (viktor frankl)