in clipele cele mai grele, tocmai atunci, omul e sortit sa ramana singur. de-abia atunci i se lamureste ca el constituie o lume separata, complicata, fara legaturi cu ceilalti oameni si restul lumii, decat doar materiale. oamenii comunica intre ei prin semne conventionale si astfel si-au facut iluzia desarta ca se si inteleg. in realitate fiecare atribuie celorlalti ceea ce simte dansul si atata tot. [...] tragediile ca si bucuriile cele mari omul le traieste totdeauna in deplina singuratate si de aceea, cand isi simte sufletul mai sfasiat, isi simte si singuratatea mai mare. [liviu rebreanu, ciuleandra]
4 comentarii:
daca ele nu ar fi ............ am uita de trecut........
de ce te indoiesti, danushka?
de tot... si de nimic. mereu... si aproape deloc.
da. suntem singuri, dar nu e neaparat o povara. depinde cum stii sa accepti si sa folosesti asta.
Trimiteți un comentariu